Drama unei mame

Anul acesta am cerut expres sa fiu dusa in vacanta, la mare. S-a si intamplat. Am fost plimbata de mana, la propriu, intr-una dintre cele mai pitoresti statiuni romanesti: Eforie Nord. A fost primul concediu exclusiv in 2, asta ca sa fie inteles sensul romantic al saptamanii pe litoral.

Intr-una din zile ne-am hazardat sa facem turul biotopului si am ajuns pe limba pietruita care se intinde in gura marii. Era spre amurg. Pescari amatori de prada minora - de aia care incape intr-o sticla de 500 ml, mancatori de seminte si vanzatori de porumb fiert, turiste care isi afisau ca in galantar sanii dezgoliti, niste tinere proaspete, fara de cute in epiderma, alese pe criteriul comercial al "tatelor pline si ferme" promovand o publicatie tabloid, cam aceasta era fauna care impiedica accesul in acel colt de paradis (in destramare). Evident cupluri care genereaza tirajul pentru Libertatea sau Click se desfaceau pe loc in doua si femeile se grabeau sa isi fotografieze partenerii cu cate o pipita dezbracata a carei singura parte de corp acoperita era popoul - niste chilotei rosu intens acopereau cativa cm patrati de piele catifelata. Probabil ca acum desktopul fiecarui individ fotografiat emana cu fiecare activare mandria masculina de a se afla in prezenta unor sani cruzi, dar in plina explozie a dezvoltarii provoacand onomatopee, atingeri libdinoase si replici fara perdea.

Revenind la subiectul povestirii...In cautarea unui loc in care urma sa tragem pentru a cina, am revenit pe plaja si apoi ne-am furisat catre platforma betonata care face trecerea catre partea urbanizata a zonei. Dupa cateva seturi de trepte, am zabovit sa admiram peisajul mirific si desigur, orizontul. In lateral se vedea o statie radio de emisie de la care animatorul transmitea dedicatii muzicale si info utile pentru turisti. In minutele petrecute acolo, nu mai mult de 10, am ascultat 3-4 mesaje de SOS din partea unei mame disperate care isi pierduse copilul de 4 ani, imbracat in tricou oranj. Situatia era cu atat mai dramatica cu cat sub ochii nostri, de unde se vedea toata zona, nimeni nu parea miscat de cele transmise. Animatorul repeta mesajul in asteptarea unei vesti savatoare. La niciunul dintre primele apeluri nu s-a sinchisit nimeni sa raspunda. Asteptarea devenea apasatoare si o resimteam si eu care sunt o inima de piatra cand e vorba de copii - i-as bate pe toti de la sugari la 7 ani atunci cand depasesc limita de decibeli. Dar acum nu era cazul.

La putin timp dupa ultimul apel, animatorul a revenit cu un alt ton anuntand de aceasta data mama sa se apropie pentru a prelua copilul care, Slava Domnului, fusese gasit. Era o intorsatura de situatie pe care orice patit si-o doreste. Nimeni nu s-ar putea gandi cum ar fi sa ajungi la mare cu propriul copil si sa-l pierzi in puzderia de turisti, cu atat mai mult sa nu-l poti gasi. Ce fel de parinte sa fii? Cum ar arata viata ta dupa o astfel de intamplare?

Copilul statea ca o stana, incremenit, fara sa schiteze nimic. Mama incercata de trairile contrarii din ultimele minute alerga intr-un suflet la cel mic, ingenunchind si plangand. L-a strans in brate, apoi parca din dorinta de reidentificare l-a indepartat de ea privindu-l atent sa fie puiul ei, revenind la imbratisarea materna. L-a ridicat la piept si copilul si-a sprjinit mainile de umerii ei. Ulterior pe plaja am vazut si o surioara care s-a alaturat personajelor dramei.

Cu toata situatia desfasurata sub ochii mei, miscata de faptul ca si eu la aceeasi varsta am fugit voluntar de la gradinita pe cand eram la grupa mica, am scapat cateva lacrimi de emotie. N-am vrut sa fie vizibile si pentru dumnealui, asa ca m-am intors discret cu spatele la el. N-am scapat neobservata si pe un fundal al unui ras care nu si-l putea masca prea bine am fost intrebata:

-"Plangi?"
Desi se rotea in jurul meu asteptand un semnal de la care sa poata rabufni in ras total, m-am intors in ritm lent si am zis ca n-am nimic - parca era un facut ca lacrimile ieseau mai abitir, rostogolindu-se pe obraji. In cele din urma am si ridicat mainile sa le inlatur, moment in care totul era clar:

-"Plangi! De ce plangi?"
Cu toata evidenta momentului, un individ pornit nu se lasa. Nu recomand nimanui sa se afle in preajma unui barbat care abia asteapta sa primeasca mingea la fileu, mai ales cand e vorba de fineturile de sensibilitate feminina.

Ca sa nu ma supere si pentru ca nici eu nu am vrut sa fac o expunere de motive sora cu prezentarile parlamentare, m-a tras dupa el si mi-a zis cu fermitate:

- "Hai sa mergem sa mancam!"
Simteam ca nu era pe deplin consumat momentul si desi m-am ferit sa-i mai ofer ocazii de persiflare in cuplu, am acceptat sa ma ia de mana si sa ma poarte catre varful platformei. Turistii parca iesisera atunci in masa. Ne inconjurau din toate partile si eu inca imi mai stergeam lacrimile.

Ce zice oricine, aflat in vacanta, intr-o statiune la mare atunci cand vede un cuplu in care ea plange? Nu vreau sa mai fiu eu cea care pune punctul pe i, dar un gand comun avem toti pe acest subiect.

Tocmai cand totul parea sa se fi linistit, chiar daca mai atrageam priviri compatimitoare in jur, prelungirea masculina din dreptul mainii mele se hotaraste sa deschida gura din nou, chiar in timp ce pe langa noi trecea un alt grup care lua parte la suferinta mea:

- "Hai nu plange, ca nu ne despartim astazi!"

Am simtit cum ochii imi ies instant din orbite, am realizat ca misterul lacrimilor tocmai fusese elucidat de prea multi turisti prin prisma unei singure replici bine plasate si in acelasi timp m-a cuprins un haz de nestavilit. L-am lovit "gingas" si ne-am pierdut printre stradutele inguste in cautarea uni loc in care aveam sa incheiem seara...



Nota: Au trecut 2 luni jumatate de la intamplare...nu ne-am despartit, mai mult, ne-am casatorit, dar nu cred ca totul se opreste aici:).