N-am diacritice sa pot exprima fonetic un context nou pe care tocmai l-am testat, insa sper ca macar scrierea emailata sa ajute ochiul vigilent al cititorului sa inteleaga despre ce vorbim.
De mai bine de o luna de zile contorizam dramatic tensiunea dintr-o ureche si diminetile in care sangele nu se sfia sa sara in rauri bolnavicioase din nas. Cu fiecare intamplare imi promiteam ca ma duc la medic. Evident, nu se intampla. De la o vreme au inceput sa insiste cei din jur. Am cautat medic si fara sa mai fac o monografie a tarifelor din domeniu, am sa zic direct ca astazi m-am prezentat la consultatie.
Cautam un profesionist care sa ma primeasca cat mai degraba si cel ales nu putea decat marti, desi eu sunasem de joia trecuta pentru o programare. Ma gandeam ca multi bolnavi de-al de mine or fi in orasul asta ca atingerea unui medic e asa de pretioasa. Am revenit cu telefonul ieri si ce sa vad, ma poate primi marti, intre 11.30 si 18. Zic da, ok, marti e bine, la orice ora e bine. Si am primit confirmarea: la 11.30. cu numarul 1. Fix o ironie a sortii:).
La cabinet, dupa ce am asteptat vreo 10 minute sa vina medicul, iese asistenta in procesul de colectare a bonurilor de intrare, vorbeste in grai necunoscut mie si sfarseste prin "Jol", c-adica "Bine".
Ma invita apoi cordial in camera masacrului. Medicul, in tinuta dreapta si de departe grava ma priveste din spatele unui disc metalic asezat in zona orbitei si ma invita sa ma asez.
Timida, parcurg cu pasi marunti si tematori calea pana la scaunul bolnavului si sesizez pe masa de langa zeci de clesti pusi in cutii metalice (va aduceti aminte nu?, de pe vremea comunista, in spitale) care deja imi dadeau fiori. Oare pe toti ii foloseste? Unde ii baga? Am eu loc in orificiile mele mici din ureche si nari sa imi bage atatea felurite elemente de baza in exercitarea atributiilor ORL-iste? Eram pierduta.
Pana si asistentele ma priveau cu o doza de compatimire, eu explicand ca am emotii mergand la medic si ca nu este o experienta pe care sa o indragesc.
Sa-nceapa circul zic!:) Guru ORL m-a intrebat ce ma deranjeaza, am explicat starile prin care trec si ca sunt specifice unei singure ureche si nara. Incepe consultul: bagat chestii metalice in urechi, privit de-aproape, confirmari medicale, care mai de care mai elogioase: "N-aveti otita, nu aveti infectie, aveti un luciu foarte frumos". Pentru un non-connaisseur partea cu luciu a sunat ca si cum e partie de ceara la mine in ureche, dar e de bine, asa am conchis in sinea mea;). Un instrument gen diapazon mi-a fost pozitionat langa ambele urechi, generand un zgomot pe care trebuia sa-l situez: diferit sau nu de la un pavilion la altul? In acel moment, de frica, gasind o logica a normalitatii, nici n-am fost atenta la intensitate, am auzit in ambele urechi suntetul, am zis ca e la fel, doar doar voi scapa basma curata. Asa a si fost.
Hai sa punem sub lupa si nasul. Cine nu ma stie, macar ma vede in poza de pe blog, am un nasuc, nu un nas si cand am vazut un cleste de 20 de cm ca se apropia spre mine spre a-mi desface nara pentru a face loc analizei, m-am dat inapoi instant. Ce-mi baga chestia aia pana in adancuri? Ce se intampla?! N-a durat mult, de asta nu ma plang, a testat prima nara, apoi a doua, mi s-a confirmat ca vasele sunt subtiri si de aceea s-a intamplat sa izbucneasca sangele. Totusi prima fraza care a concluzionat starea nasului meu a fost un soc total: "aici o mica deviere de sept". WTF? Eram la "Frumusete pe muchie de cutit" si mi se facea o trecere in revista a defectelor? Nasul meu e mic, nu mare, n-are unde sa devieze!! Help!!!
Intr-un ton profesionist, medicul imi recomanda o anestezie si o cauterizare a vaselor. Am luat pozitia celui inghetat de surprindere si am intrebat daca e neaparat musai sa trec prin astea. Daca nu e ceva trecator si pot trai cu asta forever, nu mai fac efort, orice, numai sa scap. Prin insistenta publicului am fost de acord sa trecem la faptele cu adevarat marete.
In jumatate de limba cunoscuta si cealalta jumatate straina, se dezbatea preambulul pentru operatiunea de cauterizare: pansament, vata, xilina, adrenalina etc. Mi s-a explicat la cerere care este procesul, m-a asigurat ca nu imi face anestezie prin injectie si sa-i dam batai.
Capul pe spate, nara dreapta iarasi desfacuta pana in adancuri, vata hidrofila imbibata in tot felul de solutii si apoi postata in cavitatea largita. Aveam de asteptat 2 minute. Stateam ca un pui la taiere. Solutia respectiva mi s-a prelins pe piele, buze si i-am si simtit gustul. Deja derma afectata era amortita. Totusi in nara nu simteam nimic. Cand am vazut ca se apropie de mine, am ripostat: "nu simt amortita zona din nas". Mi-a trimis si mai in adancuri vata imbibata, am mai asteptat putin, a bagat si solutia de cauterizare, a sters mucoasa narii si apoi a cerut tetraciclina pentru a-mi tampona zona.
Tetraciclina trebuie ca era unguentul vedeta al cabinetului pentru ca era de negasit. Toate replicile care au urmat erau cu "tetratziclin" si asistenta deja lua foc in fata dulapului suspendat cu medicamente pentru ca nu gasea nicicum. Dar cuvantul se repeta ca prin magie si nu s-a oprit la simbolicul numar 3. Ma gandeam ca voi ramane asa, cu solutia aia direct in nara, niciun unguent de calmare si c'est ca - asa trebuia sa se incheie un control cinic la o clinica privata:).
Tot ochiul de dupa discul metalic a fost cel vigilent si a observat unguentul pe o masa. Eram cam gol, dar asistenta l-a stors bine pentru pacientul isteric care devenisem. Medicul a imbibat din nou vata in unguent si mi-a impuns bila in nara. Si acolo mi-a lasat-o. Nu stiam daca sa comentez sau nu. Apoi m-am abtinut: "Trebuie pastrat cam doua ore". De asemenea, n-am scapat fara vitamina C, calciu si "imbaieri" zilnice cu "tetratziclin" de cate 2 ore a narii torturate astazi...toate astea timp de o saptamana.
Am iesit din cabinet multumind si gandindu-ma cum arat. O bila in plus pentru cealalta nara, doua maini impreunate pe piept si un nou tablou era deja creionat. In drum spre birou ma gandeam cate am avut de patimit. Bine ca macar nu a fost tensiunea de vina. Bine ca n-a fost chiar atat de rau. Bine ca nu vor mai curge decat cateva picaturi si poate ca imi va veni sa stranut. Doar atat...
La lucru ma gandesc sa-mi sun sotul si sa-i relatez vizita la medic; ca un ecou comenta orice faza povestita si nu inceta sa imi repete daca nu cumva, in acel moment, aud sunet de fanfara si mars funebru. Cat despre devierea de sept... e tare suparat. Ne-am casatorit si inca nu m-a batut. Cum sa existe deja? El astepta sa-mi aranjeze nasul dupa un an, doi, acum...e un vis destramat...
marți, 23 noiembrie 2010
joi, 14 octombrie 2010
Drama unei mame
Anul acesta am cerut expres sa fiu dusa in vacanta, la mare. S-a si intamplat. Am fost plimbata de mana, la propriu, intr-una dintre cele mai pitoresti statiuni romanesti: Eforie Nord. A fost primul concediu exclusiv in 2, asta ca sa fie inteles sensul romantic al saptamanii pe litoral.
Intr-una din zile ne-am hazardat sa facem turul biotopului si am ajuns pe limba pietruita care se intinde in gura marii. Era spre amurg. Pescari amatori de prada minora - de aia care incape intr-o sticla de 500 ml, mancatori de seminte si vanzatori de porumb fiert, turiste care isi afisau ca in galantar sanii dezgoliti, niste tinere proaspete, fara de cute in epiderma, alese pe criteriul comercial al "tatelor pline si ferme" promovand o publicatie tabloid, cam aceasta era fauna care impiedica accesul in acel colt de paradis (in destramare). Evident cupluri care genereaza tirajul pentru Libertatea sau Click se desfaceau pe loc in doua si femeile se grabeau sa isi fotografieze partenerii cu cate o pipita dezbracata a carei singura parte de corp acoperita era popoul - niste chilotei rosu intens acopereau cativa cm patrati de piele catifelata. Probabil ca acum desktopul fiecarui individ fotografiat emana cu fiecare activare mandria masculina de a se afla in prezenta unor sani cruzi, dar in plina explozie a dezvoltarii provoacand onomatopee, atingeri libdinoase si replici fara perdea.
Revenind la subiectul povestirii...In cautarea unui loc in care urma sa tragem pentru a cina, am revenit pe plaja si apoi ne-am furisat catre platforma betonata care face trecerea catre partea urbanizata a zonei. Dupa cateva seturi de trepte, am zabovit sa admiram peisajul mirific si desigur, orizontul. In lateral se vedea o statie radio de emisie de la care animatorul transmitea dedicatii muzicale si info utile pentru turisti. In minutele petrecute acolo, nu mai mult de 10, am ascultat 3-4 mesaje de SOS din partea unei mame disperate care isi pierduse copilul de 4 ani, imbracat in tricou oranj. Situatia era cu atat mai dramatica cu cat sub ochii nostri, de unde se vedea toata zona, nimeni nu parea miscat de cele transmise. Animatorul repeta mesajul in asteptarea unei vesti savatoare. La niciunul dintre primele apeluri nu s-a sinchisit nimeni sa raspunda. Asteptarea devenea apasatoare si o resimteam si eu care sunt o inima de piatra cand e vorba de copii - i-as bate pe toti de la sugari la 7 ani atunci cand depasesc limita de decibeli. Dar acum nu era cazul.
La putin timp dupa ultimul apel, animatorul a revenit cu un alt ton anuntand de aceasta data mama sa se apropie pentru a prelua copilul care, Slava Domnului, fusese gasit. Era o intorsatura de situatie pe care orice patit si-o doreste. Nimeni nu s-ar putea gandi cum ar fi sa ajungi la mare cu propriul copil si sa-l pierzi in puzderia de turisti, cu atat mai mult sa nu-l poti gasi. Ce fel de parinte sa fii? Cum ar arata viata ta dupa o astfel de intamplare?
Copilul statea ca o stana, incremenit, fara sa schiteze nimic. Mama incercata de trairile contrarii din ultimele minute alerga intr-un suflet la cel mic, ingenunchind si plangand. L-a strans in brate, apoi parca din dorinta de reidentificare l-a indepartat de ea privindu-l atent sa fie puiul ei, revenind la imbratisarea materna. L-a ridicat la piept si copilul si-a sprjinit mainile de umerii ei. Ulterior pe plaja am vazut si o surioara care s-a alaturat personajelor dramei.
Cu toata situatia desfasurata sub ochii mei, miscata de faptul ca si eu la aceeasi varsta am fugit voluntar de la gradinita pe cand eram la grupa mica, am scapat cateva lacrimi de emotie. N-am vrut sa fie vizibile si pentru dumnealui, asa ca m-am intors discret cu spatele la el. N-am scapat neobservata si pe un fundal al unui ras care nu si-l putea masca prea bine am fost intrebata:
-"Plangi?"
Desi se rotea in jurul meu asteptand un semnal de la care sa poata rabufni in ras total, m-am intors in ritm lent si am zis ca n-am nimic - parca era un facut ca lacrimile ieseau mai abitir, rostogolindu-se pe obraji. In cele din urma am si ridicat mainile sa le inlatur, moment in care totul era clar:
-"Plangi! De ce plangi?"
Cu toata evidenta momentului, un individ pornit nu se lasa. Nu recomand nimanui sa se afle in preajma unui barbat care abia asteapta sa primeasca mingea la fileu, mai ales cand e vorba de fineturile de sensibilitate feminina.
Ca sa nu ma supere si pentru ca nici eu nu am vrut sa fac o expunere de motive sora cu prezentarile parlamentare, m-a tras dupa el si mi-a zis cu fermitate:
- "Hai sa mergem sa mancam!"
Simteam ca nu era pe deplin consumat momentul si desi m-am ferit sa-i mai ofer ocazii de persiflare in cuplu, am acceptat sa ma ia de mana si sa ma poarte catre varful platformei. Turistii parca iesisera atunci in masa. Ne inconjurau din toate partile si eu inca imi mai stergeam lacrimile.
Ce zice oricine, aflat in vacanta, intr-o statiune la mare atunci cand vede un cuplu in care ea plange? Nu vreau sa mai fiu eu cea care pune punctul pe i, dar un gand comun avem toti pe acest subiect.
Tocmai cand totul parea sa se fi linistit, chiar daca mai atrageam priviri compatimitoare in jur, prelungirea masculina din dreptul mainii mele se hotaraste sa deschida gura din nou, chiar in timp ce pe langa noi trecea un alt grup care lua parte la suferinta mea:
- "Hai nu plange, ca nu ne despartim astazi!"
Am simtit cum ochii imi ies instant din orbite, am realizat ca misterul lacrimilor tocmai fusese elucidat de prea multi turisti prin prisma unei singure replici bine plasate si in acelasi timp m-a cuprins un haz de nestavilit. L-am lovit "gingas" si ne-am pierdut printre stradutele inguste in cautarea uni loc in care aveam sa incheiem seara...
Nota: Au trecut 2 luni jumatate de la intamplare...nu ne-am despartit, mai mult, ne-am casatorit, dar nu cred ca totul se opreste aici:).
Intr-una din zile ne-am hazardat sa facem turul biotopului si am ajuns pe limba pietruita care se intinde in gura marii. Era spre amurg. Pescari amatori de prada minora - de aia care incape intr-o sticla de 500 ml, mancatori de seminte si vanzatori de porumb fiert, turiste care isi afisau ca in galantar sanii dezgoliti, niste tinere proaspete, fara de cute in epiderma, alese pe criteriul comercial al "tatelor pline si ferme" promovand o publicatie tabloid, cam aceasta era fauna care impiedica accesul in acel colt de paradis (in destramare). Evident cupluri care genereaza tirajul pentru Libertatea sau Click se desfaceau pe loc in doua si femeile se grabeau sa isi fotografieze partenerii cu cate o pipita dezbracata a carei singura parte de corp acoperita era popoul - niste chilotei rosu intens acopereau cativa cm patrati de piele catifelata. Probabil ca acum desktopul fiecarui individ fotografiat emana cu fiecare activare mandria masculina de a se afla in prezenta unor sani cruzi, dar in plina explozie a dezvoltarii provoacand onomatopee, atingeri libdinoase si replici fara perdea.
Revenind la subiectul povestirii...In cautarea unui loc in care urma sa tragem pentru a cina, am revenit pe plaja si apoi ne-am furisat catre platforma betonata care face trecerea catre partea urbanizata a zonei. Dupa cateva seturi de trepte, am zabovit sa admiram peisajul mirific si desigur, orizontul. In lateral se vedea o statie radio de emisie de la care animatorul transmitea dedicatii muzicale si info utile pentru turisti. In minutele petrecute acolo, nu mai mult de 10, am ascultat 3-4 mesaje de SOS din partea unei mame disperate care isi pierduse copilul de 4 ani, imbracat in tricou oranj. Situatia era cu atat mai dramatica cu cat sub ochii nostri, de unde se vedea toata zona, nimeni nu parea miscat de cele transmise. Animatorul repeta mesajul in asteptarea unei vesti savatoare. La niciunul dintre primele apeluri nu s-a sinchisit nimeni sa raspunda. Asteptarea devenea apasatoare si o resimteam si eu care sunt o inima de piatra cand e vorba de copii - i-as bate pe toti de la sugari la 7 ani atunci cand depasesc limita de decibeli. Dar acum nu era cazul.
La putin timp dupa ultimul apel, animatorul a revenit cu un alt ton anuntand de aceasta data mama sa se apropie pentru a prelua copilul care, Slava Domnului, fusese gasit. Era o intorsatura de situatie pe care orice patit si-o doreste. Nimeni nu s-ar putea gandi cum ar fi sa ajungi la mare cu propriul copil si sa-l pierzi in puzderia de turisti, cu atat mai mult sa nu-l poti gasi. Ce fel de parinte sa fii? Cum ar arata viata ta dupa o astfel de intamplare?
Copilul statea ca o stana, incremenit, fara sa schiteze nimic. Mama incercata de trairile contrarii din ultimele minute alerga intr-un suflet la cel mic, ingenunchind si plangand. L-a strans in brate, apoi parca din dorinta de reidentificare l-a indepartat de ea privindu-l atent sa fie puiul ei, revenind la imbratisarea materna. L-a ridicat la piept si copilul si-a sprjinit mainile de umerii ei. Ulterior pe plaja am vazut si o surioara care s-a alaturat personajelor dramei.
Cu toata situatia desfasurata sub ochii mei, miscata de faptul ca si eu la aceeasi varsta am fugit voluntar de la gradinita pe cand eram la grupa mica, am scapat cateva lacrimi de emotie. N-am vrut sa fie vizibile si pentru dumnealui, asa ca m-am intors discret cu spatele la el. N-am scapat neobservata si pe un fundal al unui ras care nu si-l putea masca prea bine am fost intrebata:
-"Plangi?"
Desi se rotea in jurul meu asteptand un semnal de la care sa poata rabufni in ras total, m-am intors in ritm lent si am zis ca n-am nimic - parca era un facut ca lacrimile ieseau mai abitir, rostogolindu-se pe obraji. In cele din urma am si ridicat mainile sa le inlatur, moment in care totul era clar:
-"Plangi! De ce plangi?"
Cu toata evidenta momentului, un individ pornit nu se lasa. Nu recomand nimanui sa se afle in preajma unui barbat care abia asteapta sa primeasca mingea la fileu, mai ales cand e vorba de fineturile de sensibilitate feminina.
Ca sa nu ma supere si pentru ca nici eu nu am vrut sa fac o expunere de motive sora cu prezentarile parlamentare, m-a tras dupa el si mi-a zis cu fermitate:
- "Hai sa mergem sa mancam!"
Simteam ca nu era pe deplin consumat momentul si desi m-am ferit sa-i mai ofer ocazii de persiflare in cuplu, am acceptat sa ma ia de mana si sa ma poarte catre varful platformei. Turistii parca iesisera atunci in masa. Ne inconjurau din toate partile si eu inca imi mai stergeam lacrimile.
Ce zice oricine, aflat in vacanta, intr-o statiune la mare atunci cand vede un cuplu in care ea plange? Nu vreau sa mai fiu eu cea care pune punctul pe i, dar un gand comun avem toti pe acest subiect.
Tocmai cand totul parea sa se fi linistit, chiar daca mai atrageam priviri compatimitoare in jur, prelungirea masculina din dreptul mainii mele se hotaraste sa deschida gura din nou, chiar in timp ce pe langa noi trecea un alt grup care lua parte la suferinta mea:
- "Hai nu plange, ca nu ne despartim astazi!"
Am simtit cum ochii imi ies instant din orbite, am realizat ca misterul lacrimilor tocmai fusese elucidat de prea multi turisti prin prisma unei singure replici bine plasate si in acelasi timp m-a cuprins un haz de nestavilit. L-am lovit "gingas" si ne-am pierdut printre stradutele inguste in cautarea uni loc in care aveam sa incheiem seara...
Nota: Au trecut 2 luni jumatate de la intamplare...nu ne-am despartit, mai mult, ne-am casatorit, dar nu cred ca totul se opreste aici:).
marți, 12 octombrie 2010
Ce este factorul de caldura?
Cam acum o saptamana am mers la Jysk in cautarea unei noi pilote care sa-mi asigure caldura in anotimpurile grele deja anuntate. Verificand rafturile ticsite, am facut cunostinta cu "plapumioare" din poliester, alea din puf de rata, alea din pene de rata, alea de 1,35, alea de 1,50, alea de 2 etc. Erau afisate dimensiunile si compozitia, dar niciunde nu scria de factorul de caldura.
Pentru toti necunoscatorii de acolo, informatia asta se afla prin testul pipaitului - strangi cu buricele degetelor marginile, apoi faci o trecere cu palma la suprafata materialului sa vezi cat e de lin, apoi verifici zona unde e pliata pilota sa vezi cat e de plina and so on. Adica toata ziua, buna ziua stai si mangai pana iti stergi toate bacteriile si le iei pe ale altora de pe suprafata pilotelor. Cam asa am facut la toate pilotele de 2x2 - ca alea ma interesau pe mine. Poate nu v-am zis, dar toate marfurile de acesr gen erau scoase din saci/ambalaje asa incat pana si eu care sunt de buna credinta in astfel de magazine, am reusit sa plimb un colt prin praful de pe pardoseala dupa ce am vrut sa ma conving de calitatile organoleptice. Evident, discret am pus inapoi produsul in asteptarea unuia mai naiv care il va lua in pat si se va inveli cu el:).
In confuzia totala generata de intrebarile fara raspuns, atacam o antilopa gratioasa de pe culoar care sa ne explice ce fel de produse comercializeaza acest depozit de obiecte calduroase. Vine domnisoara aproape, in acoperamantul ei negru cu numele alb inscris pe san, pardon, piept:) si asteapta sa fie chestionata:
- "Stiti de exemplu care este factorul de caldura pentru aceasta pilota?" a si rasarit intrebarea, in timp ce mana puternica a companionului meu de cumparaturi atingea viguros obiectul de referinta.
- "In functie de necesitati." raspunde prin gurita ei mica antilopa.
- "Cum adica in functie de necesitati? Va intreb de pilota asta: ce factor are? 3,4,5?" se inflamase clientul care venise cu mine.
Nu stiu cum sa va explic, dar la faze din astea care se anunta cu averse de precipitatii verbale si nemultumiri exprimate fatis, eu fac un pas inapoi pentru ca dezamorsatul conflictelor nu mai constituie o prioritate pentru mine.
Antilopa s-a pus in garda, dar femeile sunt prin natura lor sensibile si putin inrosita, ca sa iasa din bucluc a zis:
-"Nu scrie pe ambalaj cat e. Dar puteti alege dumneavoastra cat va convine."
Evident ca orice client ar fi nemultumit sa vada ca in magazinul din care vrea sa cumpere, nu poate afla informatii de baza despre produse de la vanzatorii de raion. Fiecare dintre noi cand are un lucru in posesie (in drept sau in fapt) tot stie cate ceva care defineste obiectul respectiv. Cu atat mai mult cand il comercializezi si ai tot interesul sa-l vinzi, iar in ziua de astazi stim cum toti sunt suspiciosi si abia asteapta sa gaseasca vicii ascunse.
Totusi m-am bagat pe ultima suta de metri intre ei doi. Am vazut ca ea nu stie, ca el e infuriat, am intrat blajin in discutie si am zis: "Multumim, ne descurcam mai departe." chiar daca a mai durat inca un sfert de ora sa hotaram care e pilota castigatoare si apoi alta jumatate de ora sa transbordez lenjeriile de pat dintr-un container in altul sa vad care e dimensiunea potrivita.:)
Pana la urma clientul e un fel de warrior: isi gaseste singur drumul catre produs si totodata catre satisfactia de a-l fi cumparat. Iar la Jysk antilopele sunt blande, cu simtul umorului scazut, dar totusi serviabile in limitele pe care le ofera propria personalitate.
Client Jysk, 12.0ct 2010
luni, 14 iunie 2010
joi, 21 ianuarie 2010
Parastas si cizmulite de lac purtate prin Centru
M-am complacut intr-o pauza prelungita. Da. Pentru ca am asteptat sa treaca 18 ianuarie sa-mi pot lua La revedere de la tristetea universala care a lovit fara mila!:) Totusi de 2 saptamani mi-e in gand sa povestesc lumii intregi cum e cu parastasul pe care l-am incercat la acea vreme...si desigur despre cizmulitele trofeu care au strabatut jumatate de Centru al orasului facand cu ochiul trecatorilor. Cum insa timpul nu-mi permite acum, nu fac decat o avanpremiera la 2 subiecte care se vor prelinge comic pe paginile blogului in zilele urmatoare.
Autoarea:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)